Notele de subsol și notele de final sunt texte scurte, legate printr-un număr sau un semn de un loc anume din carte, care aduc o explicație, o sursă sau o precizare. Diferența dintre ele este doar de poziție: notele de subsol stau în josul paginii, iar notele de final sunt grupate la sfârșitul capitolului sau al volumului. Felul în care sunt citite decide dacă o carte cu multe note rămâne plăcută sau devine obositoare.
Care este diferența dintre notele de subsol și notele de final?
Notele de subsol apar pe aceeași pagină cu textul la care se referă, în timp ce notele de final sunt adunate într-o secțiune separată, la capăt de capitol sau de carte. Alegerea aparține de obicei editurii și depinde de tipul lucrării.
| Criteriu | Note de subsol | Note de final |
|---|---|---|
| Poziție | Josul paginii | Sfârșitul capitolului sau al cărții |
| Acces | Imediat, cu o privire | Cere răsfoire |
| Aspectul paginii | Mai încărcat | Mai curat |
| Potrivite pentru | Traduceri, ediții critice, lucrări de studiu | Eseuri, istorie pentru publicul larg, biografii |
Unele cărți le combină: explicațiile scurte stau în subsol, iar trimiterile la surse sunt mutate la final.
Cine scrie notele dintr-o carte?
Notele dintr-o carte pot aparține autorului, traducătorului sau editorului, iar o ediție îngrijită le marchează diferit. Abrevierile obișnuite în ediții românești sunt „n.a.” (nota autorului), „n.t.” sau „N. tr.” (nota traducătorului) și „n.ed.” (nota editorului). Notele traducătorului explică de regulă jocuri de cuvinte intraductibile, aluzii culturale sau termeni lăsați în limba originală. Rolurile acestor persoane în drumul unei cărți spre tipar sunt descrise în articolul despre diferența dintre autor, editor și corector.
Ce înseamnă ibidem, op. cit. și celelalte abrevieri din note?
Abrevierile latinești din note sunt prescurtări care evită repetarea aceleiași surse de mai multe ori. Cele mai frecvente:
- ibidem (ibid.) – aceeași sursă ca în nota imediat anterioară, eventual la altă pagină;
- idem – același autor ca în nota precedentă, dar altă lucrare;
- op. cit. – lucrarea autorului respectiv, citată deja mai devreme;
- loc. cit. – același loc, aceeași pagină din lucrarea citată anterior;
- cf. – „compară”, trimitere la o sursă cu o idee asemănătoare sau diferită;
- apud – citat preluat dintr-o altă lucrare, nu din sursa originală.
Lista completă a surselor se găsește apoi în bibliografie, al cărei rol este explicat în articolul despre bibliografia în cercetarea academică.
Notele trebuie citite pe loc sau la final?
Nu există o regulă unică: notele explicative merită citite pe loc, iar trimiterile simple la surse pot fi sărite fără pierderi pentru înțelegere. O privire rapidă asupra primelor note dintr-o carte arată ce fel de note conține. Dacă primele zece sunt doar titluri de lucrări și numere de pagină, cititorul care nu face cercetare le poate ignora pe următoarele.
În romanele traduse, notele traducătorului sunt de obicei puține și scurte, iar citirea lor imediată ajută la înțelegerea unei aluzii sau a unui nume. În lucrările de istorie sau de filozofie, notele explicative conțin uneori idei la fel de importante ca textul principal.
Cum se citește comod o carte cu note de final?
O carte cu note de final se citește mai comod cu două semne de carte: unul în pagina curentă, celălalt în secțiunea de note. Câteva obiceiuri practice:
- se verifică înainte de lectură dacă numerotarea notelor reîncepe la fiecare capitol, ca să nu fie căutată o notă greșită;
- notele se citesc în grupuri, la sfârșitul unei secțiuni, nu după fiecare trimitere;
- pe cititorul electronic, nota se deschide de obicei printr-o atingere pe număr, iar revenirea se face cu butonul de întoarcere, nu prin răsfoire.
Pentru cititorii care vor să înainteze mai repede printr-o lucrare densă, strategiile din articolul despre cititul mai rapid fără pierderi de înțelegere se potrivesc bine cu o lectură selectivă a notelor.
